nevoi esenţiale

protestez împotriva sfinţilor birocraţi
ce ni-l îndepărtează pe dumnezeu de noi
şi voi rezista patruzeci de zile fără el în suflet
aşa cum dan a rezistat eroic ca în deşert
patruzeci şi ceva de zile fără nevoia de a face un duş

stau în fotoliul acesta mai închircit decât am fost cuibărit în uterul tău mamă

gândurile unui (viitor) student

stau în fotoliul acesta mai închircit decât am fost cuibărit în uterul tău mamă
privesc dezordinea din jur
îmi pun mâinile în cap gândindu-mă la tine
şi duc involuntar mână la pachetul de ţigări
pentru că uit: de azi nu mai fumez
de azi voi lua toate examenele şi te voi mai scuti de bani
seara nu voi mai adormi de beţie ci de oboseală
şi dimineaţa mă voi trezi singur
şi-ţi voi da un telefon
măcar un beep şi tu de poţi să mă suni
dacă nu măcar să ştii că mă gandesc la tine.

Şah-mat

mâna ei ridicată în semn de pace se lăsă
peste trupul meu,
grea cât o noapte fără geacă

îţi lipsesc oasele îmi şopteşti, îţi lipsesc.
cenuşa lor stă bine
într-o tăietură superficială pe inimă
-nu a sângerat, eşti mai rece ca mâna mea,
o lacrimă măcar,
una nu ai îndrăznit să verşi;
mereu te plângi,
dar niciodată nu ai fost văzut plângând.

jucătorul va veni şi va muta nebunul de lângă regină
într-o zi
poate într-o clipă
visul se va desface ca o ţesătură de proastă calitate.

la final, spânzurat de semnul întrebării,
nebunului i se ia identitatea.
e alungat din propriul regat
fără a-şi lua un cal;
turnurile par a-l păzi
-până unde?
-până când?

norii plini de sentimente s-au adunat
deasupra tablei de joc:
„la noapte are să plouă”.
grăbeşte-ţi mutarea,
ceasul ticăie, 5 minute şi
realitatea deconspirată de vis va ceda.

nimeni nu ştie ce va urma, poate nebunul

Eden şi-a uitat umbrela pe ploaie

Eden nu ar fi un bărbat care să iasă în evidenţă
dacă i s-ar cunoaşte trăsăturile feţei,
din spate pare o femeie cu un copil de mână
şi când te apropii
realizezi că el se pluteşte deasupra străzii
ca o umbră a dimineţii
dar niciodată nu dispare.

Eden s-a îndragostit
dar asta nu ar fi o problemă,
el şi-a luat caii în buzunarul de la piept
şi aşteaptă ploaia noastră cea de toate zilele
spre a călări curcubeul şters şi plictisit
până ajunge în starea de imponderabilitate
şi de acolo până pe lună nu trebuie decât să respire,
el nu păşeşte

inima lui e un animal inchis în trup
ca o atracţie la circul de stat,
zgomotul pe care îl face sperie şi visele întunericului

a început să plouă,
azi ne luăm rămas bun de la Eden

unul din poemele exstensibile

dimineaţa mă cumperi cu o cafea
şi cu un zâmbet amorţit
dar eu sunt prea naiv
să-ţi citesc semnele degetelor
desenând pe spatele meu
sau pişcăturile

doar chipul palid nu îl găsesc
din cauza fumului de ţigări

prietena mea e cea mai frumoasă
şi când mă trezesc singur
ştiu că am greşit
şi ea poate fi în oricare alt pat
plângând şi eu
storc sticlele să înec ulcerul

fragmentarium (2)

=poem extensibil=

nu-mi recunosc gândurile
cadavrele câinilor morţi de inaniţie
scrise pe o pană

ea seamănă cu chyro

alteori
voi fi nevoit să las
singurătatea
pe alte drumuri
din secundă în secundă
să nu se întoarcă
să nu zâmbească

sunt atâtea de făcut
şi acea umbră străină
se poartă cu tine
probabil mai există cineva
ducând în spate un singur scop
mai mult de trei zile
-minune-
un chip în oglindă
prin simplitate mai mult decât perfect

"îngerii ca piese lego"

îngerii îţi caută sub unghii pământul fertil
pe care să-l populeze
ei nu plătesc chirie
şi îşi pierd nopţile
în buzunarul cămeşii tale lăsate pe marginea scaunului
îngrămădiţi ca în sicriu
fac dragoste până îţi aud respiraţia de dimineaţă
câteodată li se taie noaptea de lucru
sau plătesc despăgubiri
câteodată ai coşmaruri şi ei nu-ţi vegheaza somnul
câteodată eşti umflat ca de ciroză
şi zgârii cu unghiile îngeri pregătiţi de decolare
dar asta se întâmplă câteodată
când uiţi să-ţi creezi un înger pentru fiecare mişcare
pentru fiecare cuvânt
îngeri pe care să îi ascunzi în ureche
ziua te impiedici de ei
uneori îi striveşti sub talpă
alteori joci cu ei lapte-gros
cam greu dar ei sunt ca nişte piese lego
poti face din 100 unul mai mare
pe care să îl ai ca tovarăş