poetul e un profet

un bătrân stă pe scaun şi se uită în pământ,
îşi priveşte trecutul boem, glorios...
ezită să ridice privirea,
ceva îl reţine ...şi nu e vârsta;
a obosit...acum respiră poezie,
prezentul e ca o ceaţă care dispare
dimineaţa e cum e, dar la zenit
soarele îşi arată din splendoare
-doamne, cât te caut şi ce uşor uit
că zilnic mă împiedic de tine
tu îţi întinzi piciorul pe care să-l prind
şi eu caut să-ţi văd chipul...
poate că fericirea o pot găsi
în lucrurile simple pe care adesea le ignor
zâmbetul celor din jur
curiozitatea unui copil...
FAMILIA sunt cel mai nenorocit dintre oameni-
am cea mai frumoasă familie;
când şi pe tine, doamne te credeam pierdut
doar întorcând privirea descopeream prieteni...
uneori aş vrea să am viaţa simplă ca a unui copil
aş vrea să mă rătăcesc într-o bibliotecă
din oraşul ăsta de gips să fiu nelegiuitul
ce-o cauta pe iluzionista babette
în ţinutul klarei.nu sunt eu judecătorul
dar am dreptul la recurs, recurs la joc secund
nu am ce pierde, aşa pot inventa o nouă artă,
ars apocalipsis...mi-ar fi atât de uşor
să mă detaşez de trup şi să fotografiez lumea
să îndrept greşeli; titlul unei poze ar putea fi
deasupra caderii. a doua geneză...
poetul e un profet, iar bătrânul....
bătrânul nu e bătrân, e doar un OM cu suflet mare,
suflet de copil...
uneori cred că el este doar rodul imaginaţiei mele...
DAR EU ŞTIU CĂ EL EXISTĂ!

urme pe asfalt

dimineaţa mă cumperi cu o cafea
şi c-un zâmbet amorţit
dar eu sunt prea îndrăgostit
să-ţi citesc semnele degetelor
desenând pe spatele meu
sau pişcăturile vorbelor aruncate,
chipul palid din amintiri îl găsesc
doar cu fumul de ţigări dat la o parte

prietena mea e cea mai frumoasă fată
şi când mă trezesc singur
ştiu că am greşit
şi ea poate fi în oricare alt pat
plângând şi eu
storc sticlele să înec ulcerul

stau la etajul trei şi
diseară va fi cutremur

erate: cea mai frumoasă
îndrăgostit (se citeşte beat)

replici ale sentimentelor

tu îţi scoţi inima ca pe un dinte
eu am rămas ştirb
chel, am cioc
sunt slab ca o pană dusă de vânt
din aripa unui arhanghel grăbit

eu scriu replici ale sentimentelor pe foi
-bilete pe care nu le vei citi
de aceea le dau foc

cândva te iubeam
acum citesc jurnalul lu che
şi mă proiectez în jungla boliviană
lupt pentru o felie de liberatate.
tu eşti liberă, eşti pasăre ruptă
din icoanele bisericilor vechi pictate în albastru
eu – şoarecele ce roade cărţi
şi uită să trăiască.

plouă afară şi dacă

plouă afară şi
dacă nu ar ploua şi în mine
apa s-ar revărsa cu uşurinţă
de pe şuviţele de păr.
plouă
apa mătură străzile curăţă oraşul de oameni
în depărtare nu se întâmplă nimic
doar
plouă
şi nu aş avea motiv să dau frâu liber curiozităţii
dar adidaşii se afundă în trotuar
şi iau urme de asfalt pe ei
pentru o clipă mă opresc
îmi îndrept spatele
până când una câte una pocnesc patru vertebre
ridic capul dar nu pot ţine ochii deschişi
un strop mare de apă
se izbeşte agresiv de faţă
se împrăştie
atinge uşor buzele
-mamă, acolo erai,
credeam că te-am pierdut

arpegii

totul se schimbă

pe cerul săveniului se formează cei mai frumoşi nori
tu porţi în ochi cerul
azi eşti sfântu'petru
tu hotărăşti cine are dreptul la o bucată de cer sau nu

străzile necirculate se subţiază
ca venele înţepate de prea multe ori

oraşul prinde riduri pe blocurile socialiste
şi le lasă peste balcoane
ca mărgelele buncii:
eu am ştiut mereu că nu-s perle, dar
ea amăgindu-mă
îmi hrănea curiozitatea

un suflu nou lipseşte

arăt penibil întinzându-mi zâmbetul pe faţă
ca pe-o masca de care oricum mă pot lipsi.

fragmentarium

***
când nu ne mai ajung degetele
să ne facem cruce
şi lumânări pentru a străbate întunericul
sfărmăm zei din lut
şi ne hrănim cu cioburi

***
ploaia-mi spală ultimele urme,
vântu-mi împrăştie paşii.
ieri am murit
şi mi-am îngropat existenţa în zâmbetul tău.
te rog, azi, aprinde-mi o lumânare la căpătâi
,eu nu mai am forţa de a renaşte,
nici curajul,
nici inima.
zâmbeşte prietenilor
să le aminteşti de mine,
pe mâine, te rog,
zâmbeşte pentru mine.

***
când nu mai avem rude şi prieteni
modelăm bulgări de lut
fără a ţine cont de asemănarea noastră,
ne ascundem capetele grele sub pământ,
vom simţi fiecare pas pe care îl face vântul...

trupul e doar carnea cu care ne îmbrăcăm existenţa
şi ce carne e haina asta!

***
de paşti se aprind lumânări
la mine inima
cu flacăra verde
prin care văd chipuri colorate
nici urmă de chin,
tinereţea este o rană
pe pieptul tău cald

***
de aici încep visele,
regretele se metamorfozează,
coşmarul devine spaţiul acţiunii.
doar zâmbetul, atingerea, poate sărutul
să fie ceva mai mult decât întunericul personal,
lumina...
poate...
pipăie-mi venele
şi nu-mi stinge ţigara de piele

get a life

inima e tabla de şah
peste care ai vărsat spirt
ştiind că eu voi aprinde o ţigară.

pe o foaie e viaţa mea.
dau pagina şi încă una şi tot aşa;
îmi amintesc ploaia din cuvinte ce ne-a cuprins
când ne-am întâlnit
spaima de a fi într-un spaţiu necunoscut
tentaţiile pe care le-am îndurat
şi emoţiile din taxiul
ce nu mai ajunge în josul paginii

rutină, acelaşi ritual repetat seară de seară
închid cartea dezamăgit.
cuprinsul nu cuprinde niciun poem
cu numele nostru

ca şi cum nimic nu te-ar deranja
după finalul fiecărui poem citit
prietenii îţi spun, cred ei ca un sfat,
tu o iei drept ironie
- ar fi una dintre realităţile
pe care nu vrei să le accepţi:
get a life!