când emoticonurile cunosc cel mai bine sentimentele

nu noi
cuvintele noastre se îndrăgostesc
şi televizoare cad de la etajul patru

te privesc printr-o sticlă goală
să realizez ce pierd noaptea
când tu dormi singură şi tristă pe-un pat de spital
iar dimineaţa râzi cu copiii din salon
faţa ta nu ar exista fără zâmbet
nici bere fără alcool
e axioma pe care unii încearcă s-o demonstreze

nici mările din jurul pupilelor
nu ar exista fără lacrimile ce le curăţă

iubind fără permis categoria A pe două picioare
culegi momente de tăcere
şi ţeşi o tăcere mai mare cu care te înveleşti
în nopţile de toamnă
când emoticonurile au obosit
înaintea cuvintelor

ce nu trebuie să auzi

ştii, ţi-aş putea spune simplu te iubesc
dar e o vorba ce se aruncă prea uşor printre buze
şi se uită la fel de repede;
nu ştiu dacă aş reuşi să-ţi încălzesc inimia
sau să-ţi provoc un fior pe şira spinării,
măcar câţiva fluturaşi
(ştii tu, de aceia mai zgomotoşi
şi mai activi ca bondarii ) în stomac.
te-aş putea vrăji că te pot face mai fericită
decât dacă ai găsi lampa lui aladin
sau peştişorul de aur înecat pe fundul căzii din baie -
dar să fim realişti, cine mai crede în moş crăciun?
ţi-aş putea promite totul, dar c'est ne pas possible, mais...
uite, vezi steaua aceea mare, luminoasă?
de azi îţi va purta numele,
nu pot să ţi-o dăruiesc aşa încât să o porţi la gât
sau în portofel
dar o poţi vedea în fiecare seară senină
şi vei şti că e a ta...
sau ţi-aş putea spune că inima mea e a ta,
dar pe cine aş păcăli, ştii lecţiile de anatomie,
inima e organ vital;
se zvoneşte prin sat că inima adăposteşte toată iubirea
şi ţi-aş oferi inima mea pe tavă dar
-a qoui bon? un mort strică armonia
în loc să simplifice. totul ar fi puţin ,puţinul tot şi
nu cuvinte pompoase sau promisiuni fanteziste;
iubirea nu se descrie, nu se povesteşte,
se simte ... tu ce simţi?

Amurg ieşean

Când vorbele tale tac
şi tăcerile mele nu-ţi spun nimic
să iau cuvântul să-l dezbrac
abia de pun pe suflet petic.

dar nu acum, sfera e plină,
sălbatec mânz presează torsul,
ecou de tropot îl alină;
suflet al tău, sufletul nostru.

privirile-ţi străbat copouri,
pe ciob de frunze lin foşnesc,
(adie vântul în tempouri)
fixează soarele, -l răcesc.

tărziu…se trag obloanele de plumb;
de pe sub pernă zeii-ţi blonzi apar.
în noaptea albă, somnu-l lung,
căderea-i dinspre zi spre vis real.

MTW

ceaţa s-a ridicat din parc
câteva frunze încă se zbat pe eşafod

dimineaţa a plouat lacrimi de pe frunze,
ochii ţi-s mai limpezi când sufletul e tulbure
(în el am pătruns prin efracţie
de ieşit am ieşit pe sub uşă)

o pleoapă lăsată uşor nu e oblon peste ochi
o pleoapă descoperă eternitatea clipei

poate de aceea s-a scumpit chiria cerului
şi aripi desperecheate se zbat la rădăcinile copacilor

lacrima ta ar putea fi nectarul ce umple cupa lui Cupidon
sau otrava ce-mi străbate venele

când tabloul uscat a muţit privindu-te
dragostea a devenit MTW.

MTW(2)

pe buze îţi strivesc ultimul sărut
petalele unei flori culese prea devreme;
mă îmbăt cu iluzia parfumului fin
furat de pe voluptatea lor.

mă las îmbrăţişat de ideea singurătăţii eterne
prind aripi, le agăţ de pielea uşor zbârcită
îl gâdil pe dumnezeu sub unghie
-el şchioapătă de când a coborât printre oameni;
să cobor iadurile nu pot
mă izbeşte sunetul paşilor tăi pierduţi pe coridor.

mă îngreunează lacrimile din colţul lacrimilor
unele îţi răcesc obrajii
altele rătăcesc în privirea pustie
căzută în suspin mut.

ceaţa îni apasă capul spre pământ:
abia de reuşesc un pas
-e al meu, indecis şi orb
nesimţit calc pe pheonixul stins în lacrimi
nesimţit caut prin tombereoane umbra ta

fragmentarium (3)

poem extensibil

toate iubirile adevărate au fost trăite
şi aşteaptă să fie scrise
nu desenate pe nisip

o pereche de craci pe care nu i-ai văzut
nici în vise te aşteaptă
în uşă o.p.e.n. – ce naiba înseamnă şi asta?

când vei ajunge acasă
vei găsi în stradă un câine alb
şi-l vei vedea cum ronţăie aripi de înger
resturi de la cina cea de taină
îţi va vorbi cu pietre în loc de dinţi
şi şerpi în gură
nu te speria şi călcă-l pe coadă
raiul pământesc stă să cadă din coada cerberului maidanez

da , am reuşit să-mi muşc o ureche!

nu e deloc cald şi cuvintele
se izbesc şi se crapă în creier

o femeie fără vene
şi o lume cu cerul de oglindă, atât mai lipsea

Costineşti - Bucureşti, 7 august

pribeag

tristeţi provinciale

am să-mi las fragmente din viaţă
în câte-un oraş provincial
cât mai neînsemnat posibil
şi-n amintiri şi-n vise
am să încerc să te formez ca pe un puzzle
şi am să te scriu rând cu rând şi opera
mea iubirea perfectă
nu va fi niciodată întreagă

Giurgiu, 11 august

îngerii ca piese lego (variantă)

îngerii îţi caută sub unghii pământul fertil
pe care să-l populeze
ei nu plătesc chirie
şi îşi pierd nopţile
în buzunarul cămăşii tale lăsate pe marginea scaunului
îngrămădiţi ca în sicriu
fac dragoste până îţi aud respiraţia de dimineaţă
câteodată li se taie noaptea de lucru
sau plătesc despăgubiri
câteodată ai coşmaruri şi ei nu-ţi vegheaza somnul
câteodată eşti umflat ca de ciroză
şi zgârii cu unghiile îngeri pregătiţi de decolare
dar asta se întâmplă câteodată
când uiţi să-ţi creezi un înger pentru fiecare mişcare
pentru fiecare cuvânt
îngeri pe care să îi ascunzi în ureche
ziua te impiedici de ei
uneori îi striveşti sub talpă
alteori joci cu ei lapte-gros
cam greu
îngerii ca piese lego
poţi face din o sută unul mare
alteori te construieşti

seara îmi beau uitarea dintr-o baltă
în care apa se decantează
şi sedimentele roşii
formează o pastă vâscoasă

tu sub ce cruce îţi verşi sângele?

poemul extensibil

pentru că citeşti 2 versuri şi înjuri
râzi cazi pe gânduri

m-am întâlnit de şase ori cu cezar
şi ultima dată am făcut un pariu ca deţinuţii din închisoare;
cine îl termină primul dă o navetă de bere

facem ca în tom & jerry, bye-bye bye-bye
până ne răzgândim
şi uităm să plecăm cu

fără bani aşteptăm la ia-mă nene
nu eşti domnişoară nu îţi este frică de întuneric
nici de oameni ce par dubioşi
îl scoţi pe andrei din buzunar
mai mare ca de obicei calm
îţi cântă un colind
pe jumătate uitat
don’t worry, jumătatea plină e mai grea
uneori mai scumpă
când nu contează
te faci ca ţi-e somn, caşti orice
să nu se vadă că plângi
eşti bărbat ,ce plm,
alţii aşa te consideră
nudailacrimipefemei
tu eşti roman ticu şi dragostea este a ta

un copil ce-l arde soarele
şi lumânarea şi străzile trec pe lângă dânsul fără să-l şuiere
şi aşternuturile albe devin faţa de masă
pline de polen şi picături de ceară
în mijlocul sufrageriei.

nevoi esenţiale

protestez împotriva sfinţilor birocraţi
ce ni-l îndepărtează pe dumnezeu de noi
şi voi rezista patruzeci de zile fără el în suflet
aşa cum dan a rezistat eroic ca în deşert
patruzeci şi ceva de zile fără nevoia de a face un duş

stau în fotoliul acesta mai închircit decât am fost cuibărit în uterul tău mamă

gândurile unui (viitor) student

stau în fotoliul acesta mai închircit decât am fost cuibărit în uterul tău mamă
privesc dezordinea din jur
îmi pun mâinile în cap gândindu-mă la tine
şi duc involuntar mână la pachetul de ţigări
pentru că uit: de azi nu mai fumez
de azi voi lua toate examenele şi te voi mai scuti de bani
seara nu voi mai adormi de beţie ci de oboseală
şi dimineaţa mă voi trezi singur
şi-ţi voi da un telefon
măcar un beep şi tu de poţi să mă suni
dacă nu măcar să ştii că mă gandesc la tine.

Şah-mat

mâna ei ridicată în semn de pace se lăsă
peste trupul meu,
grea cât o noapte fără geacă

îţi lipsesc oasele îmi şopteşti, îţi lipsesc.
cenuşa lor stă bine
într-o tăietură superficială pe inimă
-nu a sângerat, eşti mai rece ca mâna mea,
o lacrimă măcar,
una nu ai îndrăznit să verşi;
mereu te plângi,
dar niciodată nu ai fost văzut plângând.

jucătorul va veni şi va muta nebunul de lângă regină
într-o zi
poate într-o clipă
visul se va desface ca o ţesătură de proastă calitate.

la final, spânzurat de semnul întrebării,
nebunului i se ia identitatea.
e alungat din propriul regat
fără a-şi lua un cal;
turnurile par a-l păzi
-până unde?
-până când?

norii plini de sentimente s-au adunat
deasupra tablei de joc:
„la noapte are să plouă”.
grăbeşte-ţi mutarea,
ceasul ticăie, 5 minute şi
realitatea deconspirată de vis va ceda.

nimeni nu ştie ce va urma, poate nebunul

Eden şi-a uitat umbrela pe ploaie

Eden nu ar fi un bărbat care să iasă în evidenţă
dacă i s-ar cunoaşte trăsăturile feţei,
din spate pare o femeie cu un copil de mână
şi când te apropii
realizezi că el se pluteşte deasupra străzii
ca o umbră a dimineţii
dar niciodată nu dispare.

Eden s-a îndragostit
dar asta nu ar fi o problemă,
el şi-a luat caii în buzunarul de la piept
şi aşteaptă ploaia noastră cea de toate zilele
spre a călări curcubeul şters şi plictisit
până ajunge în starea de imponderabilitate
şi de acolo până pe lună nu trebuie decât să respire,
el nu păşeşte

inima lui e un animal inchis în trup
ca o atracţie la circul de stat,
zgomotul pe care îl face sperie şi visele întunericului

a început să plouă,
azi ne luăm rămas bun de la Eden

unul din poemele exstensibile

dimineaţa mă cumperi cu o cafea
şi cu un zâmbet amorţit
dar eu sunt prea naiv
să-ţi citesc semnele degetelor
desenând pe spatele meu
sau pişcăturile

doar chipul palid nu îl găsesc
din cauza fumului de ţigări

prietena mea e cea mai frumoasă
şi când mă trezesc singur
ştiu că am greşit
şi ea poate fi în oricare alt pat
plângând şi eu
storc sticlele să înec ulcerul

fragmentarium (2)

=poem extensibil=

nu-mi recunosc gândurile
cadavrele câinilor morţi de inaniţie
scrise pe o pană

ea seamănă cu chyro

alteori
voi fi nevoit să las
singurătatea
pe alte drumuri
din secundă în secundă
să nu se întoarcă
să nu zâmbească

sunt atâtea de făcut
şi acea umbră străină
se poartă cu tine
probabil mai există cineva
ducând în spate un singur scop
mai mult de trei zile
-minune-
un chip în oglindă
prin simplitate mai mult decât perfect

"îngerii ca piese lego"

îngerii îţi caută sub unghii pământul fertil
pe care să-l populeze
ei nu plătesc chirie
şi îşi pierd nopţile
în buzunarul cămeşii tale lăsate pe marginea scaunului
îngrămădiţi ca în sicriu
fac dragoste până îţi aud respiraţia de dimineaţă
câteodată li se taie noaptea de lucru
sau plătesc despăgubiri
câteodată ai coşmaruri şi ei nu-ţi vegheaza somnul
câteodată eşti umflat ca de ciroză
şi zgârii cu unghiile îngeri pregătiţi de decolare
dar asta se întâmplă câteodată
când uiţi să-ţi creezi un înger pentru fiecare mişcare
pentru fiecare cuvânt
îngeri pe care să îi ascunzi în ureche
ziua te impiedici de ei
uneori îi striveşti sub talpă
alteori joci cu ei lapte-gros
cam greu dar ei sunt ca nişte piese lego
poti face din 100 unul mai mare
pe care să îl ai ca tovarăş

poetul e un profet

un bătrân stă pe scaun şi se uită în pământ,
îşi priveşte trecutul boem, glorios...
ezită să ridice privirea,
ceva îl reţine ...şi nu e vârsta;
a obosit...acum respiră poezie,
prezentul e ca o ceaţă care dispare
dimineaţa e cum e, dar la zenit
soarele îşi arată din splendoare
-doamne, cât te caut şi ce uşor uit
că zilnic mă împiedic de tine
tu îţi întinzi piciorul pe care să-l prind
şi eu caut să-ţi văd chipul...
poate că fericirea o pot găsi
în lucrurile simple pe care adesea le ignor
zâmbetul celor din jur
curiozitatea unui copil...
FAMILIA sunt cel mai nenorocit dintre oameni-
am cea mai frumoasă familie;
când şi pe tine, doamne te credeam pierdut
doar întorcând privirea descopeream prieteni...
uneori aş vrea să am viaţa simplă ca a unui copil
aş vrea să mă rătăcesc într-o bibliotecă
din oraşul ăsta de gips să fiu nelegiuitul
ce-o cauta pe iluzionista babette
în ţinutul klarei.nu sunt eu judecătorul
dar am dreptul la recurs, recurs la joc secund
nu am ce pierde, aşa pot inventa o nouă artă,
ars apocalipsis...mi-ar fi atât de uşor
să mă detaşez de trup şi să fotografiez lumea
să îndrept greşeli; titlul unei poze ar putea fi
deasupra caderii. a doua geneză...
poetul e un profet, iar bătrânul....
bătrânul nu e bătrân, e doar un OM cu suflet mare,
suflet de copil...
uneori cred că el este doar rodul imaginaţiei mele...
DAR EU ŞTIU CĂ EL EXISTĂ!

urme pe asfalt

dimineaţa mă cumperi cu o cafea
şi c-un zâmbet amorţit
dar eu sunt prea îndrăgostit
să-ţi citesc semnele degetelor
desenând pe spatele meu
sau pişcăturile vorbelor aruncate,
chipul palid din amintiri îl găsesc
doar cu fumul de ţigări dat la o parte

prietena mea e cea mai frumoasă fată
şi când mă trezesc singur
ştiu că am greşit
şi ea poate fi în oricare alt pat
plângând şi eu
storc sticlele să înec ulcerul

stau la etajul trei şi
diseară va fi cutremur

erate: cea mai frumoasă
îndrăgostit (se citeşte beat)

replici ale sentimentelor

tu îţi scoţi inima ca pe un dinte
eu am rămas ştirb
chel, am cioc
sunt slab ca o pană dusă de vânt
din aripa unui arhanghel grăbit

eu scriu replici ale sentimentelor pe foi
-bilete pe care nu le vei citi
de aceea le dau foc

cândva te iubeam
acum citesc jurnalul lu che
şi mă proiectez în jungla boliviană
lupt pentru o felie de liberatate.
tu eşti liberă, eşti pasăre ruptă
din icoanele bisericilor vechi pictate în albastru
eu – şoarecele ce roade cărţi
şi uită să trăiască.

plouă afară şi dacă

plouă afară şi
dacă nu ar ploua şi în mine
apa s-ar revărsa cu uşurinţă
de pe şuviţele de păr.
plouă
apa mătură străzile curăţă oraşul de oameni
în depărtare nu se întâmplă nimic
doar
plouă
şi nu aş avea motiv să dau frâu liber curiozităţii
dar adidaşii se afundă în trotuar
şi iau urme de asfalt pe ei
pentru o clipă mă opresc
îmi îndrept spatele
până când una câte una pocnesc patru vertebre
ridic capul dar nu pot ţine ochii deschişi
un strop mare de apă
se izbeşte agresiv de faţă
se împrăştie
atinge uşor buzele
-mamă, acolo erai,
credeam că te-am pierdut

arpegii

totul se schimbă

pe cerul săveniului se formează cei mai frumoşi nori
tu porţi în ochi cerul
azi eşti sfântu'petru
tu hotărăşti cine are dreptul la o bucată de cer sau nu

străzile necirculate se subţiază
ca venele înţepate de prea multe ori

oraşul prinde riduri pe blocurile socialiste
şi le lasă peste balcoane
ca mărgelele buncii:
eu am ştiut mereu că nu-s perle, dar
ea amăgindu-mă
îmi hrănea curiozitatea

un suflu nou lipseşte

arăt penibil întinzându-mi zâmbetul pe faţă
ca pe-o masca de care oricum mă pot lipsi.

fragmentarium

***
când nu ne mai ajung degetele
să ne facem cruce
şi lumânări pentru a străbate întunericul
sfărmăm zei din lut
şi ne hrănim cu cioburi

***
ploaia-mi spală ultimele urme,
vântu-mi împrăştie paşii.
ieri am murit
şi mi-am îngropat existenţa în zâmbetul tău.
te rog, azi, aprinde-mi o lumânare la căpătâi
,eu nu mai am forţa de a renaşte,
nici curajul,
nici inima.
zâmbeşte prietenilor
să le aminteşti de mine,
pe mâine, te rog,
zâmbeşte pentru mine.

***
când nu mai avem rude şi prieteni
modelăm bulgări de lut
fără a ţine cont de asemănarea noastră,
ne ascundem capetele grele sub pământ,
vom simţi fiecare pas pe care îl face vântul...

trupul e doar carnea cu care ne îmbrăcăm existenţa
şi ce carne e haina asta!

***
de paşti se aprind lumânări
la mine inima
cu flacăra verde
prin care văd chipuri colorate
nici urmă de chin,
tinereţea este o rană
pe pieptul tău cald

***
de aici încep visele,
regretele se metamorfozează,
coşmarul devine spaţiul acţiunii.
doar zâmbetul, atingerea, poate sărutul
să fie ceva mai mult decât întunericul personal,
lumina...
poate...
pipăie-mi venele
şi nu-mi stinge ţigara de piele

get a life

inima e tabla de şah
peste care ai vărsat spirt
ştiind că eu voi aprinde o ţigară.

pe o foaie e viaţa mea.
dau pagina şi încă una şi tot aşa;
îmi amintesc ploaia din cuvinte ce ne-a cuprins
când ne-am întâlnit
spaima de a fi într-un spaţiu necunoscut
tentaţiile pe care le-am îndurat
şi emoţiile din taxiul
ce nu mai ajunge în josul paginii

rutină, acelaşi ritual repetat seară de seară
închid cartea dezamăgit.
cuprinsul nu cuprinde niciun poem
cu numele nostru

ca şi cum nimic nu te-ar deranja
după finalul fiecărui poem citit
prietenii îţi spun, cred ei ca un sfat,
tu o iei drept ironie
- ar fi una dintre realităţile
pe care nu vrei să le accepţi:
get a life!