poetul e un profet

un bătrân stă pe scaun şi se uită în pământ,
îşi priveşte trecutul boem, glorios...
ezită să ridice privirea,
ceva îl reţine ...şi nu e vârsta;
a obosit...acum respiră poezie,
prezentul e ca o ceaţă care dispare
dimineaţa e cum e, dar la zenit
soarele îşi arată din splendoare
-doamne, cât te caut şi ce uşor uit
că zilnic mă împiedic de tine
tu îţi întinzi piciorul pe care să-l prind
şi eu caut să-ţi văd chipul...
poate că fericirea o pot găsi
în lucrurile simple pe care adesea le ignor
zâmbetul celor din jur
curiozitatea unui copil...
FAMILIA sunt cel mai nenorocit dintre oameni-
am cea mai frumoasă familie;
când şi pe tine, doamne te credeam pierdut
doar întorcând privirea descopeream prieteni...
uneori aş vrea să am viaţa simplă ca a unui copil
aş vrea să mă rătăcesc într-o bibliotecă
din oraşul ăsta de gips să fiu nelegiuitul
ce-o cauta pe iluzionista babette
în ţinutul klarei.nu sunt eu judecătorul
dar am dreptul la recurs, recurs la joc secund
nu am ce pierde, aşa pot inventa o nouă artă,
ars apocalipsis...mi-ar fi atât de uşor
să mă detaşez de trup şi să fotografiez lumea
să îndrept greşeli; titlul unei poze ar putea fi
deasupra caderii. a doua geneză...
poetul e un profet, iar bătrânul....
bătrânul nu e bătrân, e doar un OM cu suflet mare,
suflet de copil...
uneori cred că el este doar rodul imaginaţiei mele...
DAR EU ŞTIU CĂ EL EXISTĂ!