fragmentarium

***
când nu ne mai ajung degetele
să ne facem cruce
şi lumânări pentru a străbate întunericul
sfărmăm zei din lut
şi ne hrănim cu cioburi

***
ploaia-mi spală ultimele urme,
vântu-mi împrăştie paşii.
ieri am murit
şi mi-am îngropat existenţa în zâmbetul tău.
te rog, azi, aprinde-mi o lumânare la căpătâi
,eu nu mai am forţa de a renaşte,
nici curajul,
nici inima.
zâmbeşte prietenilor
să le aminteşti de mine,
pe mâine, te rog,
zâmbeşte pentru mine.

***
când nu mai avem rude şi prieteni
modelăm bulgări de lut
fără a ţine cont de asemănarea noastră,
ne ascundem capetele grele sub pământ,
vom simţi fiecare pas pe care îl face vântul...

trupul e doar carnea cu care ne îmbrăcăm existenţa
şi ce carne e haina asta!

***
de paşti se aprind lumânări
la mine inima
cu flacăra verde
prin care văd chipuri colorate
nici urmă de chin,
tinereţea este o rană
pe pieptul tău cald

***
de aici încep visele,
regretele se metamorfozează,
coşmarul devine spaţiul acţiunii.
doar zâmbetul, atingerea, poate sărutul
să fie ceva mai mult decât întunericul personal,
lumina...
poate...
pipăie-mi venele
şi nu-mi stinge ţigara de piele